Într-un municipiu european, cu minime pretenţii de civilizaţie, cum este Târgoviştea, pe lângă aspectele legate de infrastructură, sunt obligatorii şi normele sanitare, măcar de o calitate acceptabilă. În periplul tematic, pe caniculă, am constatat că la Târgovişte cişmelele cu apă potabilă sunt o raritate, deşi oraşul are o istorie medievală în acest sens: cât a fost capitală existau atât la Curtea Domnească, dar şi în oraş cişmele cu apă rece adusă prin conducte din lemn de brad sau pin şi ceramică, tocmai de pe dealurile din apropiere. În vremurile noastre, ele sunt puţine, cu debit mic şi apă călâie. Iar pentru că tot vorbim despre binefacerile apei pe temperaturi de foc, trebuie să amintim şi fântânile arteziene care, deşi există, sunt seci şi nefolositoare. Exact în anotimpul pentru care sunt proiectate şi construite. Să vezi şi să nu crezi, aşa cum am scris şi săptămâna trecută, în faţa Consiliului Judeţean şi a Prefecturii, poţi să mori de cald uitându-te la... fundul „fântânii cântătoare” la care apa curge cu pauze lungi şi dese, iar muzica nu se mai aude.

Mai jos, în Parcul Mitropoliei, două biete fântâni se chinuiesc cu un debit anemic, într-un singur firicel de apă. Spre „buricul târgului”, întâlnim fântâna abandonată din faţa fostului Club UPET Târgovişte, dar şi sora ei geamănă, din faţa Casei Sindicatelor, ca aspect şi efect, cu puţină apă împuţită, mormoloci şi broaşte. În zonele menţionate, cu trafic intens şi umbrite doar de blocuri (când pe-o parte, când pe alta), ar trebui să existe fântâni cu apă răcoroasă, dar şi ţâşnitori stradale. Sunt în schimb terase şi cârciumi, gata să-ţi ia şi pielea de pe tine cu apă îmbuteliată şi răcoritoare, cu adaosurile... de centru. Dacă am putea lua exemplul oraşelor occidentale, cu fântânile spectaculoase, cişmelele stradale, cu cetăţeni veseli şi liniştiţi, care stau pe marginea artezienelor să-şi tragă sufletul şi să se bucure de minunatele zile de vară... Dar trăim într-o Romanie chinuită în fiecare an de caniculă.