Începusem de câteva zile o cercetare gazetărească privind starea şcolilor în judeţul Dâmboviţa sub regimul portocaliu. Am avut câteva întâlniri pe acest subiect, întâlniri civilizate, cu profesori şi directori îngrijoraţi de atâtea căutări întru stabilizarea învăţământului românesc. Am auzit, fără să fi avut timpul să şi verific, fel de fel de variante privind unele excese şi chiar abuzuri întâlnite la tot pasul în lumea învăţământului dâmboviţean. Am fost informat, de exemplu, că foarte multe investiţii câştigate în ultima perioadă pentru refacerea şcolilor au fost câştigate, suspect, de către firme care aparţin unor lideri politici. Am mai înţeles că în unele şcoli, profesorii care fac altă politică decât cea pedelistă au de suferit presiuni politice grave. Am convenit cu cei câţiva colaboratori ai mei, neînregimentaţi politic, să lărgim aria investigaţiilor, urmând ca în final să publicăm un material bine documentat, în folosul şcolilor. Sigur că investigaţia gazetărească a cuprins mai multe discuţii, confidenţiale, cum ne stă bine, cu elevi de vârste diferite şi din şcoli diferite. Am ascultat opinii şi pro şi contra actualilor administratori ai şcolilor, opinii însă care nu erau de natură să ne îngrijoreze, ci mai degrabă să ne atenţioneze că în multe şcoli au fost scăpate hăţurile din mâini, ceea ce a creat o stare aproape de anarhie. Cei mai mulţi dintre elevi (dacă mulţi au fost 10-15!) mi-au spus că, după terminarea şcolii în România, ar dori să plece unde văd cu ochii, numai prin ţara asta nu. Am simţit că purtau mesajul de disperare al părinţilor, care nu mai găsesc nici o cale de supravieţuire în România noastră dragă. Pe tot parcursul demersului gazetăresc aveam să întâlnesc şi o persoană extrem de ostilă, mai exact extrem de înverşunată politic, persoană care, nici mai mult nici mai puţin, m-a îndemnat sămi văd de treabă, că sunt destui politicieni la cârma judeţului care se îngrijesc cu sârg de învăţământul dâmboviţean. În mod normal ar fi trebuit să mă enervez, dar am preferat zâmbetul amar şi constatarea plină de speranţă, de ce nu, că în zona învăţământului dâmboviţean sunt puţini pupincurişti. Orice ne-ar spune ei, politicienii de azi, de ieri şi de alaltăieri, învăţământul românesc a fost bulversat de indivizi care mai de care mai neaveniţi. Cum apărea un nou ministru, cum apărea şi o nouă reformă. Şi uite aşa, din reformă în reformă, ne-am trezit cu absolvenţi de liceu care nu ştiu nici măcar să scrie o cerere pentru angajare sau, mai exact, o scriu aşa de prost, încât nu-i angajează nimeni.

Singura cale de scăpare, din păcate, le rămâne acestor elevi intrarea la grămadă într-o facultate, oricare ar fi ea. Finalul este acelaşi: iar cerere, iar refuz. Şi uite aşa ne pleacă cu grămada enorm de mulţi tineri neinstruiţi, dar şi... La polul celălalt se află, în mod dramatic, absolvenţi extrem de valoroşi care vor să părăsească România fiindcă aici fie sunt ierarhizate prost valorile, fiindcă nu-şi pot duce traiul de zi cu zi printre baronii cu puţine clase, deveniţi mai-marii societăţii româneşti, la care ei, aceşti tineri excepţionali, ar trebui să se angajeze slugi. Aceste concluzii dure le-am tras, evident, din periplul gazetăresc prin lumea învăţământului dâmboviţean, stând de vorbă cu profesori, elevi, studenţi, părinţi şi chiar politicieni.

Am hotărât, revenind la subiectul cu care am început şi constatând dramatismul situaţiei, să extind aria investigaţiei jurnalistice şi să discut şi cu câţiva manageri mai vechi şi mai noi ai şcolii dâmboviţene, cei care, după mine, ar trebui să garanteze calitatea actului de învăţământ şi, în consecinţă, calitatea absolvenţilor. Mă mai gândeam că suprapunerea politicului peste şcoala dâmboviţeană este extrem de violentă şi că în multe situaţii oameni capabili aflaţi în fruntea şcolilor au fost înlocuiţi cu nişte „neica-nimeni”, pentru simplul motiv că nu erau înscrişi în partidul portocaliu.

Galerie Foto - Documente -
click pentru mărire

După două-trei zile de discuţii pe mai toate temele învăţământului şi chiar, de ce nu, după ce am participat cu bucurie şi la câteva bârfe, aveam să fiu de-a dreptul şocat citind un ordin al Inspectorului Şcolar General, prof. Elena Manolescu, care nici mai mult, nici mai puţin, solicita restricţionarea accesului presei în unităţile şcolare. Simţeam clar, recitind ordinul, că ceva este anormal nu numai în şcoli, ci în toată societatea românească. Îmi veneau în minte documentele pe care le văzusem, nu cu mult timp în urmă, în arhivele dâmboviţene, prin care cenzura sovietică procedase identic. Să fi fost un simplu gest necugetat al doamnei general? Istoricul confruntării Trustului Artpress cu instituţiile portocalii ale statului îmi spunea altceva. Mai exact eram precis, cum spuneam când eram copil, că politrucii portocalii şi-au băgat intriga lor mizerabilă într-o relaţie istorică şi de cele mai multe ori benefică dintre presă şi şcoală. Nu exclud unele exagerări ale unei anumite prese, dar nici nu putem generaliza cu restricţia când e vorba de comunicare democratică. Suntem sau nu suntem în secolul comunicării? Suntem sau nu suntem în Europa, acolo unde aceste reguli ale comunicării cu presa sunt socotite a fi de aur?

Galerie Foto - Documente -
click pentru mărire

M-am adresat, ca orice om cu bună credinţă, principalelor organizaţii de presă din România. Le-am povestit exact ceea ce am scris şi astăzi. Răspunsurile acestora, pe care le aveţi în pagină, au avut darul să-mi dea dreptate. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România ne-a transmis că: „Într-o societate democratică, dreptul la informare prin presă este garantat constituţional...”. Cea mai importantă federaţie română a jurnaliştilor, MediaSind, ne-a transmis un mesaj extrem de limpede, ca nu cumva Inspectoratul Şcolar Judeţean Dâmboviţa să se teamă de dezordinea din şcoli, de investiţiile care au produs multe discuţii şi suspiciuni şi, mai ales, să nu se teamă ca acestea şi alte nereguli să nu fie aduse la cunoştinţa publicului. Şi Patronatul Presei din România, ROMEDIA, din care fac parte (evident, nu am semnat eu comunicatul !), a concluzionat că este inadmisibilă obstrucţionarea libertăţii presei în Dâmboviţa, aşa cum o fac preşedintele Consiliului Judeţean ,Florin Popescu şi primarul municipiului, Gabriel Boriga. În concluzie, cele trei mari organizaţii de presă au lansat cam aceeaşi solicitare: revenirea la o relaţie democratică între şcoală şi presă în Dâmboviţa în folosul tuturor. Rămâne să aşteptăm. Până la ora la care am dat spre publicare acest material nu primisem nici un răspuns din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean, ca urmare a informaţiei transmisă la Radio „D”. I-am rugat pe colegi ca, în situaţia în care apare o replică, să fie publicată alături de acest articol şi alături de comunicatele celor trei organizaţii de presă din România. Orice ar fi şi oricum s-ar comenta, este regretabil, fie şi că ne-a trecut prin cap la un moment dat că am putea limita libera exprimare prin restricţionarea accesului presei în şcoli. E de-a dreptul ruşinos.

Sondaj de opinie printre profesori

Rep: Consideraţi că este corectă restricţionarea accesului presei în şcoli, dispoziţie dată de Inspectorul şcolar general Elena Manolescu?

N.V.: Dacă-i aşa, îi recomand să-şi mănânce pensia liniştită şi să ne lase în pace.

I.T.: Ar trebui ca doamna inspector să-şi dea seama cât de mult ne-a ajutat presa dea lungul timpului. Nu văd nici un motiv de restricţionare şi cred că este o eroare.

L.I. : E şi dânsa portocalie ca Popescu şi vrea s-o bage lumea în seamă. La vârsta ei, ar trebui să fie mai prudentă…

C.M. : A ieşit ca şarpele la drumul mare. Din asta o să i se tragă şi ei şi lui Popescu.

A.C. : Face prea multă politică în şcoli şi ar trebui să se mai potolească. S-a terminat campania. Atunci când o să-i pice partidul, nu o să-i mai dea nimeni nici bună ziua ! Să lase presa în pace că face bine ce face!

I.I. : Asta e ca să-i închidă gura domnului Vasiliu, care-i scutură bine de tot pe umflaţii ăştia. Dar pentru dumneavoastră e mai bine că o să vă caute ziarul mai multă lume ca să vă spună în ce mizerie se zbate şcoala dâmboviţeană. Mai aflam din ziare câte ceva, nici asta nu ne mai rămâne?

Ultima oră: interviu cu prof. Elena Manolescu

Rep.: Adresa dumneavoastră poate fi interpretată ca o încălcare a drepturilor jurnaliştilor de a se informa...

- Nu este vorba despre aşa ceva. Noi nu vrem să încălcăm drepturile nimănui, dar ne-am confruntat recent cu o situaţie neplăcută vizavi de un copil. Cineva din presă a intrat în incinta şcolii, fără avizul directorului, şi s-a ajuns la divergenţe cu paznicii. Nu este vorba despre nimeni de la Trustul Artpress, dar astfel de incidente neplăcute au avut loc. Noi nu vrem să îngrădim accesul presei în şcoli, dar vrem să ştim că veţi intra însoţiţi de un director, un diriginte. Trebuie să ştiţi că până la vârsta de 18 ani copilul nu poate să dea declaraţii publice dacă nu are alături un părinte, tutore sau pe cineva din partea şcolii.

Rep.: Noi cei de la Artpress ne cunoaştem foarte bine drepturile şi obligaţiile şi de fiecare dată când am intrat într-o instituţie de învăţământ ne-am dus să vorbim cu directorul, cu profesorii.

- Adresa nu vi se adresează. Noi am făcut-o la modul general şi pot să vă spun despre ce jurnalişti este vorba. Este vorba despre Pro TV şi Antena 1. Nu ne-a convenit modul în care au tratat cazul copilului respectiv. Au dat năvală să filmeze să vadă ce s-a întâmplat. Nu se fac aşa lucrurile. Eu nu am restricţionat presa să intre. Am participat şi la „Şcoala Speranţelor”, colega dumneavoastră poate intra oricând în şcoală. Nu este nici o problemă. Tot ce vrem este să ştim şi noi când se întâmplă incidente de acest fel că se va relata în mod obiectiv şi că acel copil sau copii, care au făcut o greşeală sau mai multe, au lângă ei un director, un diriginte, un profesor, un inspector, un purtător de cuvânt. Vrem neapărat ca lucrurile să nu fie relatate în defavoarea copiilor.

Rep.: În afară de copii, în unităţile de învăţământ se mai pot întâmpla şi alte lucruri. Greşeli sau abateri ale directorilor, ale profesorilor. În momentul în care afli despre un astfel de eveniment te duci la faţa locului să relatezi...

- Ce vă costă să ne daţi un telefon? Noi nu vă restricţionăm, dar măcar... Dânşii au tendinţa de a nu ne spune nouă despre ce este vorba şi m-am trezit de multe ori în ipostaza jenantă de a fi întrebată de presă „cum comentaţi evenimentul x de la şcoala y?” şi eu să nu fiu în stare să îi spun nimic pentru că practic nu am ştiut. În momentul în care dumneavoastră sunteţi la faţa locului ei sunt obligaţi să sune pe cineva de la Inspectorat şi să spună că s-a făcut sau s-a întâmplat ceva, haideţi să vedem cum o rezolvăm. Acesta este aspectul problemei. Puteţi intra în orice şcoală, iar purtătorul de cuvânt, d-na Mihaela Anton, poate discuta cu dumneavoastră oricând pe orice temă. Puteţi intra în orice şcoală, dar vrem în primul rând obiectivitate şi vrem să ştim şi noi ce se întâmplă acolo.

Rep.: De când a intrat în vigoare această adresă, dacă noi, jurnaliştii, aflăm despre un eveniment, directorul şcolii ne va spune staţi să iau aprobarea de la inspectorat...

- Nu este nevoie de aprobare. Este nevoie de un telefon dat purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Şcolar Judeţean Dâmboviţa sau domnului inspector general adjunct Brezeanu, care se ocupă cu resursele umane şi se preocupă de aceste lucruri, şi nu vă deranjează că în câteva minute poate vine cineva şi de la noi acolo să vedem ce s-a întâmplat.