Biserica este factor esenţial în dezvoltarea religios morală a credincioşilor, prin mijloacele ei tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educaţie religioasă. Participând la slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. Cultul devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru Ortodoxie. Dăruirea întregii noastre fiinţe lui Dumnezeu pentru a ne uni cu El constituie cultul creştin. Cultul Bisericii Ortodoxe are în centrul lui Sfânta Liturghie, în care se săvârşeşte, prin lucrarea Sfântului Duh, prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului şi se împărtăşesc credincioşii de acestea şi de însuşi Sfântul Duh care e sălăşluit în trupul euharistic al Domnului ca într-un locaş şi ca într-o biserică spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh. O altă parte însemnată a cultului constă din rânduielile Sfintelor Taine, prin care se împărtăşeşte credincioşilor Harul mântuitor. Simbolul niceo-constantinopolitan a luat locul celorlalte simboluri de credinţă, prin decret imperial în anul 567, în Taina Botezului, în Sfânta Liturghie şi la alte ceremonii ale cultului devenind Simbolul de credinţă al Bisericii universale, singura Mărturisire sfântă şi a rămas în viaţa Bisericii până astăzi. Rolul lui în spiritualitatea Bisericii şi în cult este deosebit. Botezul este taina iniţierii creştine, poarta de intrare în creştinism sau taina fundamentală şi indispensabilă pentru mântuire. Lepădările din cadrul primei părţi a Tainei Botezului constituie expresia sau semnul văzut al ruperii de bunăvoie a oricăror legături ale candidatului de satana, urmată de asigurarea lui solemnă că s-a unit cu Hristos, dovedind aceasta prin mărturisirea credinţei. Unirea cu Hristos se pecetluieşte prin mărturisirea solemnă a credinţei, făcută azi sub forma recitării Simbolului niceo-constantinopolitan, intrat în generală întrebuinţare în practica botezului din toate riturile liturgice răsăritene, îndată după sinodul II ecumenic (381). Crezul se rosteşte de trei ori atât pentru a arăta tăria legăturii cu Hristos, cât şi pentru a simboliza pe de o parte cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Deschiderea dverei înainte de rostirea Crezului arată că ni se lasă liberă vederea spre altar şi spre cer ca să ne putem mărturisi credinţa chiar înaintea tronului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, aflat pe Sfânta Masă, sub forma Sfintelor Daruri. Această deschidere înseamnă că trebuie să ridicăm de pe ochii noştri orice perdea sau orice văl al necredinţei, iar în sens simbolic, ea închipuie risipirea şi fuga străjerilor din preajma mormântului Domnului, la cutremurul dinainte de înviere. Rolul catehetic al Simbolului de credinţă în cult este subliniat pregnant de către toţi marii cateheţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Sf. Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin etc. Aceştia arată importanţa covârşitoare a mărturisirii de credinţă, atât pentru naşterea omului în Hristos prin Sfintele Taine de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cât şi pentru întreaga viaţă a creştinului dreptmăritor.

Preot prof. Emil Peşetz, Parohia Comişani