Zice-s-ar că, mai acu’ vreo câțiva ani, s-au abătut peste Cetatea Târgoviștei nouri de-un portocaliu tare întunecat. Cică s-ar fi sculat un răsculat împotriva comuniștilor bătrâni și roșii (din care însă chiar el se trăgea dar, măre, nu recunoștea!), un Făt-Frumos cu obrazu’ gros care-a pus banu’ jos și-a ieșit victorios. Și de unde era flăcău’ ăsta așa pornit împotriva grupului roș, numai ce-a ajuns mare june prim, că a și pus de-o dictatură portocalie cu nașu’ de speriară-ndat’ orașu’.

Și-ncaltea își ridică infantul o armată de amazoane care, în ajutoru-i, săriră să arunce la coș cu toate neauzitele spuse de vestitori despre mizeriile săvârșite cu galbenii orașului. Și-așa de dragi îi erau junelui prim ăste amazoane, încât pe dată își alese pereche pe cea mai săritoare dintre ele, și-apoi puse să fie pictate cele amazoane, devenite cucoane, pe toate gardurile târgului, tot pe banii plebei, se-nțelege.

În astă vreme, asupra Cetății se abătură vremuri grele și de mare necaz, lăsându-i pe oameni cu cămarele goale și sufletele pline de obidă. Dar așa speriați erau de paloșu’ fătului sus-pus după cum v-am spus, încât îndurau amuțiți toate poverile. Și după ei, nici vistierul, nici vornicul, nici paharnicul și nici vreun altul de la curte nu crâcneau la ordinele imberbului.

Numai cei vestitori, cum vă spusei, se puseseră să dea sfară-n astă țară despre matrapazlâcurile de la curtea portocalie. Și-atunci pe dat’ trimise cel Făt-Frumos cu obrazu’ jegos o oaste de plăieși să-i încuie pe cei vestitori la porțile cetății, ca să nu afle ceștia hrisoavele despre cheltuirea galbenilor publici. Și-așa trecură anii peste oraș, iar stârvul dreptății, trasă-n țeapă la curtea fătului portocaliu, aduna deasupra cetății din ce în ce mai mulți corbi, de se întuneca ceriul când își luau zborul.

Între timp, să vezi o mare minune, că junele prim numai ce primi într-o zi carte de la o anume Dregătorie Națională Antimârșăvie, care-l vestea cum că este trimis la jude să explice, pasămite, cum de a împrăștiat galbenii din vistieria cetății de-au ajuns aceștia numai pe la boierii fini. Și numai ce se duse junele la jude, că pe dată nici acesta nu-și mai arătă fața la proces. Ba și boierii de-l apărau pe flăcău se făcură nevăzuți de la curte, înspăimântați și ei de ce aflară după ce dară citire cărții de la Dregătoria Națională Antimârșăvie.

Și-ntr-una din zile mai află Făt-Frumos, cel la suflet răpciugos, că la curte se face anual mare bal cu romanțe. Se puse dară și ordonă arlechinului de la curte, unu’ care țopăia țopa-țopa-țop de colo-colo, să-i aducă pe amazoanele sale și la romanțe, ca să le picteze strâmb cela cu nume de părinte duhovnic. Și unde se duse vestea-n cele patru zări ale țării de isprava ceasta a lui Făt-Frumos cel de ură ros, că marii vestitori din cetatea-capitală nici nu mai călcară la marele festival al românilor.

Între timp, se află din hrisoave de la curte că din vistieria cetății plecară toți galbenii în chimirele unor boieri portocalii. Așa de cătrăniți au fost târgoveții după toate aste neghiobii ale junelui prea mare, că pe dat’ strigară sfat în piața mare și cerură la votat pe flăcăul aproape legat.

Și-așa-l suduiră curtenii, de-l ajunseră pe Făt-Frumos cel cu tupeu veros toate blestemele. Și nici una, nici două, acesta se pomeni preschimbat fugar din mare nădrăgar taman într-un măgar. Pasămite, de unde-i vrăjise amu pe târgoveți să-i lase vistieria-n primire, iată că vraja se abătu înapoi asupră-i.

P.S. Se făcură însă târziu și ăst vestitor a ostenit de atâta povestit. Pasămite, soarele e deja de două sulițe pe cer și vremea de șezătoare s-a isprăvit.